Paolo si Vittorio Taviani au luat premiul cel mare al Festivalului de la Berlin cu un fel de documentar despre niste super-talentati detinuti italieni (unii condamnati pe viata) care monteaza „Iulius Cezar” intr-o inchisoare de maxima siguranta. Filmul e fascinant si inedit fata de alte pelicule pe aceeasi tema pentru ca viata si arta se intrepatrund in permanenta. „Acest lucru a fost o intamplare”, spun octogenarii cineasti in interviul pe care l-au acordat HotNews.ro in urma cu cateva zile, la Berlin.
Reporter: Ati stiut de la bun inceput care urma sa fie structura filmului? V-ati propus in mod asumat sa amestecati realitatea si fictiunea?
Paolo Taviani: Nu, acesta e un film ciudat, nascut intr-un mod ciudat. A fost o descoperire continua tot procesul facerii lui, zi de zi. O prietena foarte buna ne-a telefonat la un moment dat si ne-a spus: "Trebuie neaparat sa mergeti la inchisoarea Rebibbia ca sa vedeti niste detinuti jucand teatru.". "Nu", am spus, "n-o sa venim" - pentru ca ne gandeam ca acest gen de spectacol de amatori nu ne-ar fi placut.
Dar prietena a insistat, asa ca pana la urma ne-am dus si am ramas profund impresionati de emotia acestor detinuti care jucau teatru intr-o mica sala din zona de maxima securitate unde erau incarcerati - unii pe viata pentru omucidere, legaturi cu Mafia sau trafic de droguri. Pe scena, insa, jucau „Infernul” lui Dante.
Cand a venit randul fragmentului cu Paolo si Francesca, legatura dintre piesa si viata lor a devenit evidenta. Infernul lui Dante si infernul de aici. Barbatul care era pe scena ne-a spus: "Am 40 de ani. Voi nu puteti sa-l intelegeti pe Dante asa cum putem noi.
Iubirea imposibila dintre Paolo si Francesca, aceasta iubire interzisa, condamnata este ceea ce noi traim. Si noi suntem indragostiti si nu ne putem intalni iubitele. Le vedem dincolo de geam
