24 ianuarie 1862. Aceasta este data la care, în mod oficial, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureştii au devenit Capitală a Principatelor Unite Române. O Capitală care a împlinit anul acesta un secol şi jumătate, dar care, practic, a avut primărie şi edil doi ani mai târziu.
Dubla alegere a lui Cuza a stârnit entuziasm în rândurile românilor, însă Principatele se aflau într-o situaţie complexă, delicată în plan internaţional. Domnitorul a declanşat o campanie diplomatică suţinută pentru recunoaşterea de către marile puteri a evenimentului istoric petrecut la 24 ianuarie 1859, convins fiind că, până la urmă, noul stat va obţine statutul solicitat, iar alegerile vor fi recunoscute. De aceea, nu a aşteptat, ci a grăbit unificarea unor instituţii din Moldova şi Ţara Românească, până atunci separate, arătând astfel că ţara este dispusă să-şi ia soarta în propriile mâini, iar actul Unirii de la 24 ianuarie este categoric.
Alexandru Ioan Cuza a fost primit cu exaltare în Capitala Munteniei, care, nu peste mult timp, avea să devină capitala tuturor românilor. De altfel, încă din 1859, Mihail Kogălniceanu susţinea într-un discurs ideea stabilirii capitalei la Bucureşti, motivând că „Oraşul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. (…) Nicăierea, în nici un oraş al României, nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspiraţiuni mai naţionale şi mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta şi domni mai mult decât în Bucuresci”.
La 13 septembrie 1861 a fost deschisă la Constantinopol Conferinţa Puterilor Europene, apoi, în decembrie acelaşi an, Poarta a emis firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri. Tot în decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a elaborat „Proclamaţia Unirii”, spunând că „U
