La prima vedere, nu ar putea sa aiba nimeni vreo problema cu faptul ca Mihai Razvan Ungureanu pare om serios. Inteligent. Echilibrat. Posibil eficient.
Tocmai asta e problema. Ca s-ar putea sa-l cred. Sa renunt la tot scepticismul meu fata de tot sirul de politicieni despre care am sperat ca pot fi asa cum ar fi trebuit. Sa cred, pentru un timp, ca e un lider adevarat, bine intentionat, foarte competent. Si onest.
Ei bine, daca voi ajunge sa cred treaba asta si ma va dezamagi, voi avea motive sa-l urasc. Si sa ma supar pe mine ca voi fi fost un naiv.
Pentru ca, trist, e cam greu sa mai ai speranta cu adevarat in vreun lider politic foarte important din Romania. Nu vorbim despre speranta in "mitul salvatorului", mitul liderului providential, ala caracteristic popoarelor neevoluate. Nu, ci doar speranta intr-o tinuta publica impecabila, corectitudine absoluta si eficienta maxima. Unde naiba gasim unul de tipul asta?
Ce vrea sa arate Mihai Razvan Ungureanu? Ca e tocmai omul asta. Facut dupa portretul-robot.
Arheologia dezamagirii
Prima data cand m-a interesat politica era prin '96, cand Emil Constantinescu si Conventia au venit la putere. Vorbeam pe la scoala ce intelesesem noi de la adultii din jurul nostru -"abia asa, prin septembrie o sa incepem sa traim bine". Adica in vreo 10 luni, asa. Ha ha.
Tin minte ca mi-am dat seama ce inseamna dezamagirea de politica prima data pe la mineriadele tarzii ale lui Miron Cozma. Cand noi, abia intrati in adolescenta, ne dadeam seama cu teama si dezgust ca oamenii care ne conduceau nu erau in stare sa tina in mana situatia. De atunci, de fiecare data, am sperat ca orice nou lider va fi exact tipul ala de lider pe care si-l doreste toata lumea. Nu s-a intamplat niciodata.
Din pacate, liderii nostri au fost, pe undeva firesc, exact imaginil
