Am fost atunci la Ljubljana. Sunt aproape 19 ani, dar mi-e vie în minte aproape fiecare secundă din cele două zile petrecute în capitala Sloveniei.
Cu două săptămâni în urmă Steaua pierduse acasă cu 2-1. Panduru deschisese scorul, dar croaţii dominaseră clar repriza a doua şi marcaseră de două ori. Spre deosebire de Twente, arătaseră mult mai mult fotbal. Cu fundaşi înalţi şi aprigi, cu mijlocaşi tehnici, albaştriii se bazau mai ales pe atac, unde vedeta Vlaovic, cel care avea să facă din marea echipă a Croaţiei care şi-a atârnat de gât medaliile Cupei Mondiale din 1998, abia aştepta să plece în străinătate. Peste nu mult timp, Vlaovici avea să ajungă la Valencia.
De fapt, contra lui Dinamo
S-a jucat în mai paşnica Ljubljana pentru că Zagrebul încă purta urmele obuzelor. Teoretic, Steaua n-avea nici o şansă. Cu o zi înainte de meci, la hotelul Lev, unde era cazată Steaua, a venit antrenorul Croaţiei, Miroslav Blazevic. Marele Ciro Blazevic avea atunci 58 de ani (acum a împlinit 77 şi nu demult era să califice Bosnia la Mondiale), părul cănit, straie tinereşti. Un dandy tomnatic, mereu jovial. În holul hotelului a luat câteva portocale dintr-un coş şi a început să jongleze cu ele. Actor mare!
De fapt, Croaţia Zagreb era fostul şi actualul Dinamo. Cu deosebirea că juca în albastru, nu în roşu, ca omologii români. Îi schimbaseră numele ca să nu sune comunist, dar ulterior au revenit la denumirea tradiţională. Atunci am văzut un banner pe care ulterior aveam să-l întâlnim şi pe stadioanele româneşti. Ceva cu "volim te", adică te iubesc. În traducere, "te iubesc mamă, dar nu ca pe Dinamo".
Optimistul Ilie Dumitrescu
Mai erau trei-patru ore până la meci, iar jucătorii se odihneau în camere. Sus, într-un fel de bar-cupolă, Emeric Ienei era preocupat şi număra parcă alunele dintr-un bol. Lângă el, la costum
