Când, în România, ecoul zăngănitului armelor încă mai dădea fiori şi răscolea aminitiri durereroase legate de Revoluţie, când lumina agonizantă a acelui decembrie se contopea cu speranţele românilor, soţii Mihaela şi Vasile Negrean lăsau totul baltă acasă şi plecau, de pe meleaguri maramureşene, pe drumul pribegiei. Obişnuiţi ai muntelui, ai frigului şi chiar ai nămeţilor care în unele ierni româneşti se înălţau până la streaşina casei din Negreşti Oaş, oamenii şi-au căutat un nou rost în viaţă în Modriach, Austria, tot la poale de munte, unde au devenit stăpâni peste un castel ridicat acum trei secole. Când, în România, ecoul zăngănitului armelor încă mai dădea fiori şi răscolea aminitiri durereroase legate de Revoluţie, când lumina agonizantă a acelui decembrie se contopea cu speranţele românilor, soţii Mihaela şi Vasile Negrean lăsau totul baltă acasă şi plecau, de pe meleaguri maramureşene, pe drumul pribegiei. Obişnuiţi ai muntelui, ai frigului şi chiar ai nămeţilor care în unele ierni româneşti se înălţau până la streaşina casei din Negreşti Oaş, oamenii şi-au căutat un nou rost în viaţă în Modriach, Austria, tot la poale de munte, unde au devenit stăpâni peste un castel ridicat acum trei secole.

Când au luat decizia să dea munţii din Ţara Oaşului pe cei din Modrich, o mică aşezare turistică aflată la 80 de kilometri de Graz, Mihaela lucra ca textilist într-o fabrică, iar Vasile era lăcătuş. Cum orizontul speranţei le era acoperit de norul gros al deziluziilor care le înneguraseră existenţa, cuplul s-a urcat într-o maşină şi dus a fost. Fără regrete, fără resentimente, fără să privească peste umăr. În ţară nu prea aveau ce să piardă, aşa că în Austria, şi-au zis, mai rău nu poate să fie.

Soarta avea să le fie mai mult decât generoasă. Oameni pricepuţi şi gospodari, obişnuiţi cu munca, soţii Negrean au luat-o de la zero. La început au lucrat pe unde au