Este unul din "adevărurile" nedemonstrate, dar din ce în ce mai mult afirmate: "pieţele" au oroare de vid şi de aceea trebuiesc "asigurate". Au nevoie de "garanţii sigure" că deficitele publice pot fi finanţate. Şi, fără aceste garanţii, reacţionează sever şi pedepsesc statele vinovate punându-le în faliment. Căci statele, conform ultraliberalismului pe care "pieţele" îl respiră, sunt vinovate de exces, mai ales în domeniul social, şi trebuiesc limitate în acţiunea şi puterea lor. După această logică a demonizării sectorului public - care speculează vechile frici ale lui Hobbes de la începutul revoluţiei engleze în privinţa Leviatanului, pe care însă le extrapolează altor epoci - impozitele, existenţa statului social, reglementarea pieţelor sunt cauzele cutremurului financiar din septembrie 2008.
Nu aceeaşi a fost reacţia burselor acum un deceniu, când George Bush guverna în asentimentul aceloraşi "pieţe" şi îşi punea în scenă marea demonstraţie de vrăjitorie economică. Bazat pe catehismul neoliberal care prevedea atât creşterea bugetului pentru apărare cât şi reducerea taxelor pentru cei bogaţi, experimentul lui Bush a dus la creşterea semnificativă a deficitului. Şi atunci când datoria publică americană exploda, în 2002, vicepreşedintele Dick Cheney îi explica doct lui Paul O'Neill, secretar de stat la Trezorerie în acea perioadă, care speriat că deficitul va ajunge la 500 de miliarde de dolari voia să reacţioneze, că "deficitul nu are vreo importanţă". Mai exact, după cum povestea chiar O'Neill, Cheney ar fi spus: "Ştii, Paul, Reagan a dovedit că deficitele nu au vreo importanţă" şi ar fi adăugat imediat: "Vom câştiga alegerile (din 2002, de la mijlocul mandatului). Aceasta e datoria noastră". Să ne aşteptăm, având în vedere simpatia faţă de reaganism a guvernanţilor noştri actuali, ca, în contextul electoral din acest an, să vedem o politică asemănătoare
