Bucureştiul este capitala ţării de 150 de ani. Şi se împlinesc anul acesta 553 de ani de la prima atestare.
E un oraş tânăr, chiar „prost crescut” prin unele părţi esenţiale, e destul de mic, parcă ne strânge. Ne deranjează cu mahalalele lui, cu străduţele desfundate, cu bulevardele înguste, cu felul haotic în care s-a construit (şi încă se mai construieşte în el). Ne dor, ca şi cum ar fi fost rupte din sufletul nostru, de toate clădirile vechi şi frumoase şi toate bisericile, sfintele, care au fost dărâmate.
Am văzut o reclamă care spune ceva de genul „ia cu tine mirosul oraşului tău preferat”. A ce miroase Londra? A ce miroase Barcelona? Nu-mi aduc aminte, poate nu am stat suficient să se prindă mirosul lor de mine.
A ce miroase Bucureştiul? Hmmm... Vara miroase a pâine coaptă, a grâu şi a mama; toamna miroase a dragoste jilăvită; acum, iarna, printre nămeţii aceştia de care nu mai scăpăm, miroase a copilărie fericită şi a hohote de râs. Iar primăvara, primăvara când este înverzit şi înflorit, oraşul acesta, prost-crescut, ca un mic vagabond cu un trandafir la rever, miroase proaspăt a speranţă.
Bucureştiul este capitala ţării de 150 de ani. Şi se împlinesc anul acesta 553 de ani de la prima atestare.
E un oraş tânăr, chiar „prost crescut” prin unele părţi esenţiale, e destul de mic, parcă ne strânge. Ne deranjează cu mahalalele lui, cu străduţele desfundate, cu bulevardele înguste, cu felul haotic în care s-a construit (şi încă se mai construieşte în el). Ne dor, ca şi cum ar fi fost rupte din sufletul nostru, de toate clădirile vechi şi frumoase şi toate bisericile, sfintele, care au fost dărâmate.
Am văzut o reclamă care spune ceva de genul „ia cu tine mirosul oraşului tău preferat”. A ce miroase Londra? A ce miroase Barcelona? Nu-mi aduc aminte, poate nu am stat suficient să se prindă mirosul lor de mine.
A ce miroase Buc
