Trăim într-o perioadă în care ne confruntăm zilnic cu provocări economice, sociale, culturale sau de mediu, suntem martori la o reală criză a dezvoltării natural-umane, caracterizată de câteva fenomene globale: epuizarea resurselor, creşterea numerică a populaţiei concomitent cu îmbătrânirea ei, schimbări climatice, pierderea biodiversităţii, crize generalizate, toate punând în evidenţă incompatibilitatea dintre mediul natural şi cel antropic.

În acest context, societatea se află în căutarea unor modele de dezvoltare care să evite distrugerea mediului înconjurător şi a propriului viitor. Răspunsul la problemele de acest tip se regăseşte în promovarea dezvoltării sustenabile (durabile), mai precis un tip de dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Scopurile dezvoltării durabile cuprind armonizarea ţintelor economice, sociale şi de mediu, vizând atingerea unui echilibru între creşterea economică, calitatea vieţii şi protejarea mediului, fără creşterea consumului de resurse naturale dincolo de capacitatea de suportabilitate a Pământului. Caracteristicile esenţiale ale dezvoltării sustenabile se pot rezuma prin: echitate (o distribuţie justă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între bogaţi şi săraci, între generaţii şi între naţiuni), abordare pe termen lung (luarea în considerare a nevoilor generaţiilor viitoare) şi gândire sistemică (interacţiunile complexe dintre subsistemele planetei, dintre local şi global, interdependenţele dintre mediu, economie şi societate).

Mai mult, dezvoltarea sustenabilă a devenit o strategie globală, cu obiective clare, principii, planuri de acţiune, responsabilităţi precise, de la nivel local până la nivel global. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor şi a muncii depuse de către indivizi, instituţii şi organizaţii, rezultatel