Una dintre temerile cele mai mari pe care le aduce criza este deflaţia. După ce înainte de criză băncile centrale duduiau în a printa bani şi a inunda piaţa cu aceştia pe post de “capital” pe care nimeni inițial nu l-a economisit prin sacrificarea de consumuri prezente, după ce băncilor comerciale li s-a permis (tot de către băncile centrale) să participe din plin la această expansiune monetară şi să extragă profituri substanţiale (statul închizând şi el ochii pentru a beneficia de o bună parte din prăjitură), preţurile umflate la active de orice tip – acţiuni la bursă, terenuri, clădiri – ar fi trebuit să suporte corecţia normală de preţ. Prăbuşirea preţurilor în criză este de fapt fenomenul normal de corecţie al unei pieţe manipulată şi controlată prin pârghii monetare. Deflaţia este dovada erorii antreprenoriale masive făcută la adăpostul protecţiei statului şi a băncilor centrale. Fără deflaţie eroarea va rămâne în economie ca o cangrenă şi va continua să mănânce din resursele noastre dacă se va continua pomparea de bani în astfel de proiecte eronat dimensionate (multe dintre ele imobiliare). Deflaţia apare şi pe fondul prăbuşirii consumului privat datorat modificării aversiunii la risc, a temerii legată de viitor sau chiar a pierderii perspectivei cu privire la locul de muncă. Deflaţia apare şi datorită austerităţii la nivel de companii private şi chiar la nivel de stat.

În aceste condiţii, cine şi de ce ar trebui să se teamă de deflaţie? De ce băncile centrale evită o stare de deflaţie şi continuă să expandeze masa monetară (mai mult sau mai puţin temperat) cot la cot cu băncile comerciale cărora nu le-au aplicat corecţii prea dure (deşi multă eroare a fost infuzată în economie şi prin intermediul lor)? Răspunsul este simplu de dat:

[1] Primii interesaţi în a anula deflaţia prin măsuri monetare sunt cei care au fost păcăliţi de băncile centrale p