Nu stiu daca in timpurile astea tulburi se mai poate vorbi sincer despre scopuri. Ele devin tot mai departate, tot mai vagi si tot mai imposibil de atins; sunt, parca, tot mai asemanatoare cu -va amintiti, nu-i asa? - "minciunelele" pe care ni le serveau parintii in legatura cu dorintele pe care le aveam. Pe cat de indraznete, pe atat de imposibil de realizat. Si asta, nu datorita faptului ca noi nu am fi in stare sa ne urmam si sa ne indeplinim visele, ci datorita faptului ca scopurile care par a fi din ce in ce mai nesigure ajung sa fie asa fiindca, daca suntem sinceri pana la capat, cu cat ne apropiem de ele, cu atat mai mult ne dam seama ca ori nu le vom stapani in forma in care le-am visat, ori acestea nu mai sunt la inaltimea prestigiului la care le vedeam si le doream noi.
Nu vreau sa folosesc exemplele altora, desi as avea destule. Si nu orice exemple, ci ale unor mari carturari. Voi folosi exemplul unui om de rand. Il stiu inca din copilarie si adolescenta, in care avea visul, minunat, ce-i drept, ca la un moment dat al vietii lui sa aiba o biblioteca cu cartile pe care le-a iubit, intotdeauna, mai mult decat orice, si un birou, la care sa scrie si sa citeasca. Isi mai dorea sa poata sa aiba, sa conduca o echipa de oameni inteligenti, cu care sa-si poata pune in practica ideile.
Astazi, dupa treizeci de ani de atunci, omul nostru are in subordine o echipa excelenta, are o biblioteca de exceptie si un birou frumos, un "Biedermeier" si un scaun comod. In continuare nu e fericit, desi se poate spune ca are o viata frumoasa; la birou nu sta niciodata, iar biblioteca si-a aranjat-o in living. Citeste si scrie pe o canapea comoda. Exact ca si acum treizeci de ani. Cu alte cuvinte, dorinta lui de viata, scopul a fost mai ales "drumul" decat punctul unde a ajuns. Un drum care a insemnat mai mult constructia intelectuala a unui anume fel al lui, extrem
