Oamenii adoră poveştile de dragoste, chiar şi atunci cînd susţin contrariul sau cînd preferă varianta lor traumatizantă, dezamăgitoare, cea care confirmă că marea dragoste nu există, sau dacă există, e de scurtă durată şi are un final chinuitor. În general, dragostea se termină. De cele mai multe ori, prost. Chestia cu „au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi” pare o regulă de scenaristică inventată la Hollywood. La Teatrul Odeon, Răzvan Mazilu a făcut un spectacol cu o poveste de dragoste care are toate ingredientele hollywoodiene: pasiune intensă, îndrăgostiţi-vedete cu mofturi şi glamour, final dramatic, şi, ca să fie totul şi mai interesant, povestea e reală.

Iubirea dintre Isadora Duncan şi Serghei Esenin a fost una dintre cele care au aprins spiritele celui de-al doilea deceniu al secolului trecut. Ea era o dansatoare pasională care a încălcat regulile baletului (printre altele, a dansat seminud), prefigurînd astfel dansul contemporan, şi tabuurile sociale, ceea ce îi va aduce şi faimă, şi oprobriu. El era un tînăr poet rus, adulat în ţara sa, frumos, afemeiat şi alcoolic, prin urmare periculos, combinaţia perfectă pentru gusturile Isadorei (care se contaminează de la Esenin de bolşevism, pe care e discutabil dacă l-a şi înţeles sau l-a susţinut din spirit de frondă). Căsătoria lor încalcă de la început un tabu, cel al vîrstei. El are 27 de ani, ea, 45. El nu vorbeşte altă limbă decît rusa, bea enorm, îi plac femeile, e gelos, bădăran şi uneori agresiv. Ea vorbeşte puţin ruseşte, e exaltată, falită, îneacă traume în alcool şi suferă de sindromul gloriei apuse. Sînt talentaţi peste măsură, hedonişti şi autodistructivi. Mariajul lor ia sfîrşit după un an şi jumătate. Fiecare continuă să îşi devoreze existenţa cu alcool şi iubiri. Esenin se sinucide după 2 ani, la numai 30 de ani, Isadora moare după 4 ani într-un accident de maşină, la 50 de ani. @N_