Ne-am văzut de puţine ori în aceşti ani. De infinit prea puţine ori. Ne-am cunoscut în Sibiu acum vreo zece ani, într-un cerc multicultural, cum altfel ? în oraşul în care dacă stai prea mult şi eşti doar un intrus, ai senzaţia că acolo s-a inventat mersul pe jos şi apa caldă. Era consilier local, parte a valului uriaş de simpatie cu care Klaus Johannis venise la primărie, dar nu avea nimic din ceea ce ai putea să-i atribui unui politician. Aşa că, într-un fel aparent inexplicabil, am devenit încă de la prima conversaţie prieteni.
Anii au trecut şi viaţa s-a schimbat (ăsta e vers de Vama veche, ştiu) şi cred că ne-am mai întâlnit o dată sau de două ori la o bere, el, cu acelaşi zâmbet cald şi cu aceeaşi gentileţe diplomatică a omului care ştie să-şi facă interlocutorul să se simtă important şi inteligent. Amândoi luasem calea Bucureştiului, el înaintea mea – era subsecretar de stat la Departamentul pentru Relaţii Interetnice, iar eu mai apoi, un jurnalist de politic, la Cotidianul. De fiecare dată când ne-am intersectat pe stradă sau într-o librărie, ne-am promis o nouă ieşire, în compania unei prietene comune. Nu am mai ieşit însă niciodată.
Sâmbătă dimineaţă, prietena noastră m-a întrebat şocată la telefon, dacă ştiam că acesta murise. Îl căutase pe Google, înainte de a-l suna pentru a-l chema la ieşirea mult promisă. I-am tastat numele la rându-mi în motorul de căutare: Helge Fleischer. Iar auto-complete-ul şi-a făcut treaba singur, adăugând cuvântul fatal. Cancer. Murise în noiembrie la 33 de ani.
Generaţii întregi au cumpărat ziarul local pentru a citi rubrica de decese. Astăzi e mult mai uşor. Le poţi afla tastându-le numele pe google. Uneori pe ale prietenilor cu care nu ţi-ai mai găsit timpul să bei o bere.
P.s. “Am învăţat că nu contează neapărat doar durata, ci mai ales calitatea timpului petrecut împreună”, într-un interviu p
