Industria cărţii din România seamănă cu o junglă. Fiecare încearcă să supravieţuiască “devorându-l” pe cel mai slab. Librăriile au datorii însumate de sute de mii de euro la edituri, iar editurile se răzbună şi ele pe traducători şi pe autori, pe care “uită” să-i mai plătească. M-am referit în titlu doar la traducători pentru că întâmplarea pe care urmează să o relatez este despre o traducătoare – una dintre numeroasele traducătoare aflate în situaţia asta – care şi-a luat o ţeapă de zile mari de la Editura RAO. Dar şi pentru că soţia mea activează în acest domeniu al traducerilor (de cărţi, filme şi alte cele) şi nu aş vrea să i se întâmple vreodată aşa ceva. Povestea traducătoarei despre care vă vorbeam poate fi citită AICI. Pe scurt, Laura Frunză a colaborat câţiva ani cu Editura RAO. Mai multe cărţi traduse de ea au apărut la cunoscuta editură. După o perioadă de colaborare sănătoasă, au început să apară problemele. Cărţile traduse apăreau pe raft, dar banii întârziau, în ciuda promisiunilor venite din partea conducerii RAO. Aşa s-a strâns o datorie de 4500 de lei. O sumă care poate părea mică pentru unii, dar nu şi pentru o mamă care trebuie să-şi crească fetiţa. După o perioadă de aşteptare, traducătoarea s-a hotărât să dea în judecată editura, însă acţiunea i-a fost respinsă din cauza unui viciu de procedură. Am sunat la RAO pentru a cere un punct de vedere de la conducerea editurii. Mi-a răspuns o domnişoară. Am cerut cu o persoană din conducere şi am fost întrebat care este motivul. Am explicat pe scurt despre ce problemă vreau să vorbesc şi domnişoara de la celălalt capăt al firului mi-a făcut legătura la un oarecare “domn director”. Vorba vine mi-a făcut legătura, pentru că, în realitate, după două minute de ascultat tonul de aşteptare, mi-a răspuns aceeaşi domnişoară şi mi-a spus că linia directorului e ocupată. Mi-a promis însă că revine ea cu un telefo