Cînd au început colonizarea Tasmaniei, la începutul secolului al XIX-lea, britanicii au ajuns la concluzia că pe acea insulă trăia comunitatea umană cel mai puţin evoluată. Aborigenii tasmanieni nu erau în stare să stăpînească focul, nu fabricau unelte de os, nu aveau unelte de piatră specializate, nu foloseau unelte compuse (de exemplu, topoare cu mîner), nu aveau bumeranguri, aruncătoare de suliţe, scuturi, nu puteau tăia copaci, nu practicau arta murală etc etc. Deşi trăiau mai ales în zone de coastă, tasmanienii nu erau în stare să prindă peşte. Deşi trăiau într-o zonă cu ierni destul de reci, nu erau în stare să-şi coasă haine, ci doar să se acopere cu piei de animale. Deşi aparţineau speciei Homo Sapiens, civilizaţia lor materială era inferioară celei realizate de Homo Neanderthalensis şi, poate, chiar inferioară celei a lui Homo Erectus, specie care, cel mai probabil, ajunsese deja să stăpînească focul.

Însă britanicii se înşelau. Populaţia tasmaniană nu era cea mai puţin evoluată, ci era cea mai involuată din întreaga lume. Tasmanienii avuseseră cîndva o civilizaţie materială superioară, care includea toate achiziţiile pe care le-am enumerat mai sus, dar pe care le-au pierdut în cîteva mii de ani.

Aborigenii au ajuns în Tasmania în urmă cu cel puţin 35.000-40.000 de ani, în urma unei migraţii din Africa, desfăşurate iniţial de-a lungul coastei de sud a Asiei. În acea vreme, Tasmania era legată de Australia şi abia după sfîrşitul ultimei glaciaţii a devenit insulă, în urma topirii unei mari părţi a calotei glaciare şi, consecutiv, a creşterii nivelului apelor. La începutul colonizării britanice, tasmanienii erau izolaţi de restul lumii de nu mai mult de 10.000 de ani, perioadă în care au evoluat exclusiv pe cont propriu, fără a mai suferi influenţe exterioare. Tasmanienii nu au mai apucat să sufere influenţe nici din partea coloniştilor britani