Mă răscoleşte în seara asta o tipă în buzunar, dar n-apucă să facă şi extracţia. Ieşisem să iau pîine, la o prăvălie cu vînzarea pe geam, din cartier. Cum mă mişc tot timpul, simt că mă ţine buzunarul parpalacului şi mă trag într-o parte. Apuc de-o văd: tinerică, aşa pînă în 25 de ani, un metru şaizeci şi un pic, scurteică de fîş cenuşie (parcă) şi pantaloni negri. O tunsese de lîngă mine.
Să încep să strig „Hoţii!” nu-mi venea. S-o iau la fugă după după ea, nici atît. S-a dus spre bulevard alergînd şi dacă a văzut că nu mă iau după ea a trecut la pas, mai uitîndu-se în urmă. Nu prea avea ce să-mi ia din buzunar, dar pentru cîteva clipe am detestat-o. După care m-a luat rîsul, în timp ce mă întorceam acasă.
Cu cîteva zile înainte un prieten mă întrebase dacă ştiu nişte meşteri să-i repare prin casă, cu zugrăveală cu tot. Ăia buni, pe care-i avea el, plecaseră în străinătate. M-am scobit prin cap – şi cei pe care-i ştiu eu sînt plecaţi.
Să se fi întîmplat la fel şi cu hoţii de buzunare? Artiştii acestei meserii să-şi exercite şi ei talentele în străinătate şi să nu fi rămas în ţară decît giorsacii? Fata care vinde pîine mi-a zis revoltată că trebuia să strig, că lumea îi calcă în picioare pe hoţi, pînă vine poliţia, dacă vine. O păţise şi ea o dată. „Am dat rest la un milion, şi cînd să ia banii clientul, bagă mîna un hăndrălău şi fuge cu ei. Şi clientul nu zice nimic. Vrea restul. Ce, vă era frică de aia?”
Dacă aş fi avut vreo sumă ca lumea prin buzunar, m-am gîndit după aceea, poate că o luam la fugă după ea. Nu sînt sigur că aş fi strigat. Dar să ţipi „Hoţii!!!” pentru zece lei şi niţel mărunţiş pe care tipa nici n-a apucat să mi-i ia mi s-a părut exagerat. Ajung acasă şi-i povestesc doamnei mele ce şi cum. Mai bine tăceam! Revoltă civică!!
Ea a păţit-o în tramvai, acum vreo cîteva luni, cu banii de cumpărături la piaţă. Se dusese la C
