De fapt chiar şi marxismul, care este întruchiparea sa model, a modificat dogmele fondatorilor săi, şi, în cursul dezvoltării, a cunoscut noi interpretări, reinterpretări, şcoli ce se luptau între ele, precum şi schisme. Specificitatea ideologiei europenismului constă totuși în faptul că ea apare în întregime din practică. Integrarea europeană a dobândit o dinamică proprie şi s-a înstrăinat de obiectivele şi premizele sale iniţiale. Ideologia europenismului slujeşte fundamentării şi suprastructurii teoretice a acestui proces.

Ea poate fi interpretată ca o manifestare tipică a alienării creaţiilor birocratice. Înfiinţate pentru un anumit scop, ele încep să crească, şi, în numele îmbunătăţii activităţii lor, să forţeze normele legale care le stabilesc cadrul de acţiune, atribuindu-şi tot mai multe competenţe şi, prin urmare, schimbându-şi statutul. Europenismul a apărut în momentul eşecului ideologiilor clasice de stânga şi a umplut golul lăsat în urmă de către acestea. Se poate considera că astfel a avut loc o preluare socialistă a integrării europene, care, de la sfârşitul anilor ’80, a dobândit caracterul unui proiect de inginerie socială de sus în jos.

Acest fenomen are loc, în mare măsură, în afara voinţei şi conştiinţei participanţilor. În mod natural, oamenii doresc să aibă cât mai multă putere şi să fie cât mai puţin controlaţi, şi sunt capabili să-şi aducă justificări sieşi şi altora în interesul lor. În sistemele birocratice, astfel de comportamente se potenţează şi se propulsează reciproc, aducând teancuri de noi probleme în faţa unei instituţii, pentru rezolvarea cărora, angajaţii acesteia pretind noi resurse şi competenţe. Validarea unor astfel de procese, mai ales dacă ele iau o dimensiune politică, dobândeşte un caracter ideologic. În cazul UE, aceasta a creat ideologia europenismului.

Europenismul a apărut în momentul eşe