După modul cum a fost conceput, POS-DRU n-ar fi dat rezultate nici dacă era administrat de suedezi.
Parcă niciunul dintre cele şapte programe operaţionale sectoriale (POS) pe care a fost organizată asistenţa UE la noi în ţară nu e atât de contestabil precum cel pentru Dezvoltarea Resurselor Umane (POS-DRU, gestionat de Ministerul Muncii). Nu e bine să te citezi singur cu texte din trecut ca să arăţi câtă dreptate ai avut şi cum nu te-a ascultat lumea, că aşa dai în megalomanie. Deci n-am să reiau avertismentele incluse în rapoarte de evaluare sau texte mai academice, care spuneau în esenţă un lucru fundamental: după modul cum a fost gândit şi construit, POS-DRU nu avea cum să funcţioneze bine, indiferent ce zmei supercompetenţi ar fi fost la conducerea sa (n-a fost cazul, oricum).
Spre deosebire de celelalte cinci programe majore (şi la fel cu al şaptelea, dar care este mititel şi neglijabil), POS-DRU este o sorcovă de obiective nobile, dar vagi, puse sub eticheta înşelătoare de „investiţie în resursa umană“. Asta acoperă orice: training, recalificări, conştientizări, campanii de tipărit fluturaşi cu pălăvrăgeală despre grupurile defavorizate etc. Dacă la Transport, Mediu sau POR se fac nişte chestii tangibile – drum, pod, groapă de gunoi, telegondole –, încet, prost sau deloc, dar în tot cazul există un produs final care poate fi pipăit, măsurat şi eventual înjurat, cu POS-DRU se intră în domeniul alunecos al intangibilului. E uşor să aduni treizeci de oameni într-o sală, să scrii pe ei şomeri, ucenici sau profesionişti romi şi să bifezi că s-a făcut acţiunea, dar mult mai greu să măsori dacă s-a atins cu adevărat obiectivul final: mai buna integrare socială, angajabilitatea etc.
Ca atare, după cum era perfect previzibil, POS-DRU a devenit o maşinărie de rent-seeking lejer, pentru că aici n-ai nevoie nici măcar de investiţiile d
