Numirea lui Mihai-Răzvan Ungureanu în postul de premier poate fi cea mai importantă mişcare politică de după revoluţie.

Precedenta încercare de redesenare a spectrului politic, victoria CDR şi a lui Emil Constantinescu din 1996, nu a produs decât o mică parte din efectele scontate. Asta pentru că vechea gardă, şi de politicieni, şi de votanţi, era încă mult prea dominantă. Acum, însă, lucrurile au şansa să stea altfel.

Numirea lui Ungureanu nu a dat şah doar opoziţiei, ci şi PDL. El se află acum în faţa unei dileme considerabile: dacă lasă sau ajută noua generaţie de miniştri să-şi facă treaba cu succes, prezenţa vechii gărzi în fruntea listelor parlamentare din toamnă va fi sancţionată prompt de electorat. Dacă îşi sabotează noile nume, efectul va fi unul generalizat de respingere a PDL la viitoarele alegeri.

În privinţa reacţiei opoziţiei, nu credeam că voi ajunge să scriu vreodată asta, dar Ponta a demonstrat un comportament mult mai occidental decât PNL. A intuit că i se oferă şi lui şansa de a împinge pe tuşă vechea gardă din PSD şi a exploatat-o remarcabil prin disocierea de istericalele lui Crin şi de abordarea obsesivă anti-Băsescu a USL. Dacă PDL îşi menţine în prim-plan o nouă garnitură pentru alegerile din toamnă, PSD nu o poate concura tot cu Năstase, Hrebenciuc şi compania.

Cea mai dezamăgitoare reacţie la suflul nou care adie în politica românească a avut-o partidul de la care am fi fost îndreptăţiţi să sperăm cel mai mult, PNL. În timp ce premierul Ungureanu îi îndemna pe români la pus mâna pe lopată pentru deszăpezire, Antonescu găsea de cuviinţă să-i îndemne la pus mâna pe telecomandă pentru a gira violarea intimităţii demnitarilor publici. Nu e doar o diferenţă de retorică, ci una de sistem de valori, care îl plasează pe actualul lider liberal mult în afara aşteptărilor fireşti pe care le putem avea de la un lider polit