Demisia unui preşedinte german împotriva căruia este demarată o anchetă pentru presupuse fapte de corupţie nu spune nimic despre clasa politică germană.

Demisia preşedintelui Christian Wulff a dat politicienilor români prilejul să iasă la nivel declarativ din rolul eternilor acuzaţi de corupţie. Ei, liderii unei ţări la care Europa (deci, evident, şi Germania) arată cu degetul pentru nerezolvarea dosarelor de înaltă corupţie, au identificat rapid oportunitatea de a devia discursul de la reforma întârziată a clasei politice şi a justiţiei româneşti la dictonul „Uite, şi la ăia e la fel. Şi nemţii sunt corupţi“. Sigur, progresele făcute de instituţiile româneşti în combaterea corupţiei există. Ele sunt semnalate în rapoartele Comisiei Europene şi menţionate şi la nivel de cooperare bilaterală româno-germană în diferite reuniuni şi documente. Dar aceste progrese încă timide nu reprezintă o bază solidă de arătat cu degetul către diferite situaţii din alte state europene.

Ce ne facem oare cu Germania? Ce ne facem când un caz de corupţie la nivel atât de înalt se petrece în ţara care şi-a asumat rolul de lider al Europei în plină criză? Nimic, în afară de a ne înclina în faţa unui stat de drept funcţional, unde procurorii îşi derulează activitatea independent. Pe malul Dâmboviţei, Legea fundamentală nici măcar nu ar permite începerea unei anchete împotriva unui preşedinte!

Demisia unui preşedinte german împotriva căruia este demarată o anchetă pentru presupuse fapte de corupţie nu spune nimic despre clasa politică germană. Gestul demisiei lui Christian Wulff din fruntea statului nu poate fi tradus în termenii unei probleme endemice a politicii federale. Nu asistăm la începutul unui proces de dărâmare a piramidei de la vârf. Ne-ar plăcea poate să credem asta sau poate am fi chiar satisfăcuţi dintr-un sentiment de „capra vecinului“, dar realitatea est