Giovanni Becali a urlat minute în şir la o judecătoare, la Tribunal, apropiindu-se agresiv de ea. Cinci jandarmi au stat cu mâinile în sân, privind istericalele violente. Asta nu mai e demult o ştire, a devenit banal în România. La noi ştirile sunt despre anormalitatea faptului că ninge. În alte state, Giovanni şi-ar fi petrecut probabil noaptea în arest şi ar fi plătit o amendă consistentă pentru sfidarea instanţei.

Boala "urangutanului" îmbogăţit rapid prin trafic, găinării sau afaceri frauduloase cu statul, de a se da în spectacol în văzul cât mai multor oameni are explicaţiile ei psihologice care nu ţin doar de teritoriul României. "Urangutanii" cu bani populează metropole mult mai respectabile decât Bucureştiul, singura diferenţă fiind dimensiunea criminală a activităţii din care au făcut banii.

Plăcerea "urangutanului" român este însă mai ales aceea de a călca omul pe cap, ştiind că nu poate fi atins de vreo consecinţă: juridică, poliţienească sau chiar fizică, "urangutanul" fiind de obicei păzit de gorile mai dezvoltate fizic decât el. Totul derivă din ideea, verificată empiric de multe ori, că pot cumpăra totul cu bani.

Şi de fapt aici este cancerul societăţii noastre, care înfurie pe foarte mulţi români: nu faptul că aceşti "urangutani" există, ci că ei nu sunt pedepsiţi când încalcă legea şi regulile. Că legea şi poliţia stau preş în faţa lor, acceptându-le inexplicabil platoşa formată din bani şi "fală", în timp ce pentru celebrul exemplu al găinii furate sau, de ce nu, al emulilor "Occupy Wall Street", organele devin brusc foarte băţoase.

Pentru unii români, clanul Becali este exemplificarea perfectă a acestei tipologii. Diferenţa dintre Giovanni Becali şi vărul său Gigi este însă de la cer la pământ.

Gigi Becali este absolut un om la locul lui când nu are camerele de filmat pe el şi, dacă eşti atent, poţi distinge în discurs