Viitorul ţăranului român se joacă în următorii 10-20 de ani, iar soluţiile posibile nu sunt decât modernizarea sau dispariţia. Mediul rural trebuie să devină un loc de viaţă, nu doar unul de producţie intensivă şi agonie lentă. Atunci când nu vor mai exista ţărani, oare cine va mai asigura gestiunea naturii?

Recenta „criză a zăpezii“ a scos la iveală problema satului românesc. Dincolo de crime, bătrâne violate sau „fete de la ţară“ cu potenţial în reality show-uri, satul a apărut altfel în lumina reflectoarelor în aceste ultime zile cu vifor. În rândurile care urmează, vom încerca să identificăm câteva probleme ale ruralului românesc, în speranţa unei mai bune înţelegeri a situaţiei actuale şi a viitorului.

Ce mai înseamnă astăzi un „ţăran“

Colectivizarea nu a reuşit să industrializeze agricultura aşa cum şi-ar fi dorit regimul totalitar. Oare câţi dintre noi ne-am gândit la faptul că masa de ţărani ne-a ajutat să supravieţuim alimentar în comunism, dar a şi contribuit, indirect, la căderea acestuia prin pasivitatea de care a dat dovadă în faţa elanului de „modernizare“ a agriculturii? La 22 de ani după Ceauşescu, ţărănimea a dispărut, dar agricultura a rămas. Nu ne mai aducem aminte de ea decât în caz de catastrofe majore, abil exploatate emoţional sau ca neaşteptată sursă de venit naţional (PIB-ul), ca şi cum am fi uitat de potenţialul agrar al ţării, menită chipurile să depindă doar de o inexistentă „înaltă tehnologie“ (vezi şi recentul caz Nokia de la Jucu).

Cum am ajuns aici? Sistemul de autarhie economică a familiei ţărăneşti, demografia deficitară şi imposibilitatea perpetuării culturii tradiţionale devin incompatibile cu cerinţele societăţii noastre. Cultura zisă „de masă“ (intrată în casă cu antena satelit şi oceanul său de dejecţii media) a reuşit să nimicească până şi ultimele resturi ale culturii ţărăneşti, dând naştere