Anul acesta se împlineşte o jumătate de secol de când Algeria şi-a câştigat independenţa, fapt ce continuă să rămână unul dintre cele mai delicate subiecte din istoria contemporană a Franţei, a doua criză masivă internă după problema colaboraţionismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

În 1961 a apărut şi ideea unui compromis, care ar fi fost încă de la început soluţia cea mai judicioasă: împărţirea Algeriei în două, minoritatea franceză pieds-noirs şi musulmanii profrancezi urmând a fi regrupaţi în spaţiul dintre Alger şi Oran, o soluţie susţinută atât de deputatul francez Alain Peyrefitte, cât şi de premierul israelian David Ben Gurion, direct interesat în păstrarea unei influenţe europene într-un imens spaţiu arab profund antiisraelian. Restul Algeriei ar fi devenit independent. În Oran, populaţia europeană ajungea la 49,3% fiind cea mai puternică concentrare pieds-noirs. Oraşul Alger ar fi fost împărţit în două după modelul Berlinului sau Ierusalimului. Acest plan nu reprezenta o noutate, în acea perioadă alte câteva state fiind împărţite în două (Germania, Coreea, Vietnamul, Yemenul, consecinţe ale tensiunilor calde ale Războiului Rece, sau Irlanda). Această soluţie a fost respinsă atât de elementele extremiste din ambele comunităţi, dar şi de generalul de Gaulle. „Vă imaginaţi asta! Les pieds-noirs doresc ca armata noastră să-i apere, dar ei nu au simţit nevoia să se apere singuri! Îi vedeţi în stare să se aşeze la frontiere pentru a prelua sarcina armatei franceze? În Algeria, arabii deţin anterioritatea; tot ceea ce am făcut poartă urma de neşters a regimului colonial; căminul naţional al francezilor din Algeria este Franţa.“

Observând evoluţia politică a lui de Gaulle, care, gradual, se îndrepta către cedare în faţa revendicărilor Frontului pentru Eliberare Naţională (FLN), în ciuda promisiunilor vagi pe care generalul le-a făc