In piesa Henric al IV-lea a lui Luigi Pirandello, in timpul unui carnaval la care participa in costumul imparatului german, un tinar e impins de pe cal si, in cadere, se loveste la cap. Se trezeste cu mintile ratacite si se identifica apoi cu personajul istoric ale carui haine le poarta. Un om obisnuit devine pentru el insusi (si pentru cei din jur care-i fac jocul) Henric al IV-lea. Urmeaza, ca in toate povestile pentru scena ale marelui scriitor italian, o insiruire de jocuri si iluzii, de meditatii la limita dintre ceea ce este si ceea ce pare a fi. Nu fac un comentariu literar. Pur si simplu, decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie din 14 februarie, privind recunoasterea lui Mircea Grigore Lambrino (tatal lui Paul Lambrino, asa-zisul „Print Paul al Romaniei") ca fiu al Regelui Carol al II-lea, mi-a adus aminte de piesa lui Pirandello. Sau, mai bine zis, comportamentul din ultimii ani al domnului Paul Lambrino, incununat acum de o decizie pe care o poate flutura presei, se aseamana aproape induiosator, pina la un punct, cu cel al personajului sus-amintit. Evident, daca urmarim totul prin prisma recuperarii „onoarei familiei", un concept in esenta atit de frumos, n-am avea ce sa comentam. Din perspectiva asta, am vedea doar un om care a luptat in instante pentru a obtine si in Romania (dupa ce justitia portugheza i-o oferise inca din 1955) recunoasterea demnitatii biografice a tatalui sau. Insa ar fi greu sa identificam punctul din care lucrurile pot fi privite doar sub acest unghi. Caci, in realitate, lupta lui „Paul de Romania" nu prea pare sa aiba legatura cu istoria, cu recuperarea adevarului ei, cum nu prea pare sa aiba legatura nici cu marile vorbe mai sus folosite, adica onoare, adica demnitate. Si nu spun asta referindu-ma la pozitia Casei Regale a Romaniei, intr-ale carei hatisuri succesorale e greu sa te avinti, ele fiind pina la urma o chestiune mai