Încă una. Poate ultima după episodul de săptămâna trecută de la Federația Română de Fotbal, când am ”cumpărat” naționala (să nu fie cu supărare, dar cu asemenea subiect nu te întâlnești în fiecare zi). Una referitoare la porecla lui Mircea Sandu: ”Nașul”. Habar nu am cine i-a spus prima dată așa. Și de ce. Cert este că s-a încetățenit după ce, de mai bine de 20 de ani, conduce FRF. Preluată din celebra serie cinematografică omonimă, porecla ar trebui să desemneze o persoană carismatică, dominantă, capabilă să țină lucrurile sub control, atentă la fiecare amănunt și cu reacție imediată la orice provocare.
Drept pentru care, în așteptarea confruntării directe, ajutat de mai mulți prieteni, am repetat nenumărate scenarii posibile. Trebuie să recunosc că din majoritatea scenariilor am ieșit șifonat. Prietenii mei au fost de zece ori mai ”nași” decât ”Nașul”. Mă puneau în încurcătură, mă închideau și mai niciodată nu reușeam să obțin ceea ce-mi propusesem. Asta a fost, însă, la repetiții.
În realitate, după cum s-a putut observa și din înregistrare, am dat peste un personaj de-a dreptul umil și fără nicio reacție. Pus în defensivă încă de la primele replici, în care i-am transmis, la modul cel mai direct, că ”suntem obișnuiți să cumpărăm” și că ”am venit să luăm naționala”. Tentativele de a-și valoriza cât de cât ”marfa de pe tarabă” (cu jucătorii de perspectivă, cu numărul în creștere de spectatori la ultimele meciuri) au fost de-a dreptul patetice. În mai puțin de jumătate de oră obținuserăm tot ceea ce ne propusesem, ba chiar mai mult decât atât și încă la jumătate din prețul maxim pe care ne gândisem să-l avansăm!
Când am ieșit de la FRF eram năuciți de cât de ușor a fost totul. Ăsta e ”Nașul” care face și desface alături de Mitică Dragomir fotbalul românesc? Prin mâinile lui au trecut și trec zeci de milioane de euro? Cum Dumnezeu a ajuns un aseme
