Sistemul olandez de sănătate este recunoscut ca unul dintre cele mai performante la nivel mondial. Reforma sistemului românesc după acest model ar fi fost, aşadar, lăudabilă… Dacă nu ar fi însemnat simpla transpunere a unei legislaţii exemplare la o realitate disfuncţională. Deciziile şi schimbările profunde care trebuie adoptate înaintea implementării unei noi legi a sănătăţii sunt exemplificate, în cunoştinţă de cauză, de dna dr. Marinela van den Heuvel-Olăroiu, în Jurnalul unui medic cosmopolit.
Ideea de a reforma asistenţa medicală din România după modelul olandez merită un compliment la adresa iniţiatorilor. Pentru că s-a găsit balanţa optimă între public şi privat, cu menţinerea costurilor în limite rezonabile, cu acordarea de servicii de înaltă calitate şi cu un ridicat grad de satisfacţie printre profesionişti şi consumatori, sistemul medical olandez este considerat, la ora actuală, de experţi, ca fiind unul dintre cele mai performante din lume şi demn de urmat. Dar a gândi că acest sistem medical performant poate fi încorporat în structurile sanitare actuale din România, cu un simplu copy & paste, este o utopie şi dovedeşte, printre altele, şi o mare doză de naivitate… Lăsând la o parte domeniile unde diferenţele dintre România şi Olanda sunt semnificative şi dificil de nivelat – cum ar fi: finanţarea sistemului sanitar (procentul din PIB, câţi sunt, cum se strâng şi unde se duc banii asiguraţilor…), organizarea învăţământului medical iniţial (curricula, numerus clausus…) şi continuu (sistem de re-acreditare), influenţa industriei farmaceutice (în organizaţiile profesionale şi de pacienţi, în educaţia medicală continuă, în compensarea şi preţul medicamentelor), infrastructura comunitară (clădiri, drumuri, folosirea internetului, IT&C…), funcţionarea societăţii civile (implicare/voluntariat, dorinţa de asociere, cunoaşterea drepturilor şi
