O statistică tristă ne informa, recent, că avem mii de doctori plecaţi, în ultimul an, în diferite ţări din Europa. Foarte mulţi erau în Marea Britanie şi Franţa. Sigur că ei nu reprezentau o proporţie semnificativă, raportat la pierderea de două milioane de români, anunţată la recensământ, dar, pentru că vorbim de statistici, ar fi interesant de ştiut care este raportul medici/alte profesii la nivelul emigraţiei şi, nu în ultimul rând, care este raportul rezidenţi/medici specialişti în rândul celor care părăsesc ţara. Orice pierdere a unui om în care se investeşte în domeniul medical şi care pleacă este o gravă problemă. „Căpşunarul“, zugravul sau instalatorul român sunt rareori posesorii unei diplome de absolvire a unei facultăţi cu durata de şase ani, plus o formare profesională ulterioară de alţi patru sau cinci ani. O analiză profundă a cauzelor plecării, mai ales pentru rezidenţi, dezvăluie o serie întreagă de motive, care se sumează şi se potenţează unele pe altele. La început de an, am pornit lucrul cu o serie nouă de rezidenţi. Unii dintre ei terminaseră facultatea şi locuiau în alte centre universitare, nu în Bucureşti. Au ales Capitala la repartizarea locurilor după examenul de rezidenţiat. Şi acum regretă, când constată că Bucureşti este un oraş prea scump, cu costuri cu mult peste posibilităţile lor de câştig. Spre exemplu, una dintre rezidente a venit să mă roage să-i aprob transferul înapoi acasă, în centrul universitar din oraşul în care locuia. La început, nu am înţeles exact motivele şi am încercat să o lămuresc că o pregătire în domeniul pneumologiei ar fi mult mai indicată la Bucureşti, deoarece Institutul Naţional de Pneumologie este un centru de top în ţară, în acest domeniu, fie şi numai pentru că aici se grupează majoritatea problemelor de diagnostic neelucidate în alte părţi şi pentru că este ultima şansă la care apelează un pacie