Realizez din ce în ce mai acut şi mai lucid că suntem mai multe feluri de români. Români neliniştiţi şi care nu suferă, românii plecaţi de acasă, români răbdători şi rezilienţi, români încăpăţânaţi şi statornici, români indiferenţi, români care aşteaptă. Eu am luptat până am simţit că singurul drum înapoi este drumul înainte… Mi-aduc aminte, la unul dintre interviurile de limba engleză, în anul pregătitor plecării, am întâlnit o fiinţă minunată, profesoară la o renumită universitate din Anglia. Englezoaică pură, modestă, cu singura distincţie vestimentară nelipsitul şi eternul şirag de perle, ce caracterizează portul femeilor dintr-o anumită clasă socială, aici. După ce mi-am încheiat testul de conversaţie, a închis reportofonul şi mi-a spus: eşti conştientă că, plecând din învăţământ în clinică, vei eluda informaţii importante pe care tu acum le deţii ca urmare a unei experienţe importante? Da, am spus. Eşti conştientă că ai mai multe de oferit decât eşti acum dispusă să dai şi că ţara ta va pierde prin asta? Hm… Nu, nu m-am gândit că va suferi cineva de pe urma plecării mele, mie mi se pară că dimpotrivă… Dar vă asigur că am motivele mele. Personale şi multe. Nu vă pot explica acum, sunt supărată şi am nevoie de spaţiu să gândesc. Am rămas pe gânduri amândouă câteva zeci de secunde. S-a ridicat şi, cu un zâmbet scurt, mi-a întins mâna şi mi-a spus: ok, atunci sper să ne vedem la Londra, în mediul academic. Am tot reflectat la întâlnirea aceasta ciudată, atipică. Am întors-o de sute de ori pe faţă şi pe dos şi, în cele din urmă, după şase luni de clinică, am simţit că pauza mea sabatică s-a cam încheiat şi că este momentul să mă întorc în învăţământ, în Anglia sau acasă. Am aplicat la o universitate nou înfiinţată pe un post despre care nu am înţeles prea bine cu ce se ocupa, am şi primit între timp câteva oferte pe care le-am ratat, unele dintre ele