Ca orice ţară, Iranul are numeroase probleme, atît în plan intern, cît şi al relaţiilor sale internaţionale. Una singură, însă, a urcat pe agenda globală şi, deocamdată, nimeni nu a reclamat-o, adică nu a luat-o în portofoliu, spre rezolvare. Ea are o singură rădăcină, generată de programul nuclear al acestei ţări, dar definiţii foarte diferite, funcţie de perspectiva politică din care este abordată.

Din punctul de vedere al autorităţilor de la Teheran, de fapt, nu există nicio problemă! Iranul este ţară semnatară a Tratatului de Neproliferare Nucleară, în postura de stat nenuclear, adică şi-a asumat obligaţia internaţională să nu deţină arme nucleare, respectiv să nu dezvolte infrastructura tehnologică-ştiinţifică necesară producerii acestora. Aceeaşi apartenenţă la TNN îi dă, însă, dreptul să dezvolte, singură sau în cooperare cu alte state, programe civile, care au ca finalitate deţinerea tehnologiilor şi a capacităţilor de a utiliza combusti-bili nucleari pentru producerea energiei electrice, precum şi pentru aplicaţii şi cercetări ştiinţifice, cu condiţia să nu fie deturnate spre producerea unei bombe nucleare. În virtutea aceluiaşi tratat internaţional, Iranul se obligă să accepte controlul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, instituţie parte a sistemului ONU, capabilă să identifice şi să certifice dacă programele de utilizare a energiei nucleare, dezvoltate într-o ţară, sunt sau nu îndreptate spre finalităţi militare. Autorităţile de la Teheran cooperează cu IEA, fără mari probleme deo-camdată, şi continuă să afirme că se află în exercitarea drepturilor legitime decurgînd din TNN.

Ceea ce nu explică aceleaşi autorităţi de la Teheran este cum se împacă această strădanie, tot mai îndărătnică, de îmbogăţire înaltă a uraniului (stadiu pregătitor obligatoriu pentru construirea unei bombe nucleare) cu declaraţiile publice, repetate, la cel ma