Statele membre rămân laolaltă, dar Uniunea se recalibrează în jurul eurozonei. În interior va fi mai multă integrare, dar la nivel interguvernamental. Ceilalţi trebuie să respecte deciziile marilor puteri europene.

Articol apărut în FP România, nr. 26

Nu cred în posibilitatea unui război ca rezultat natural al nici unei crize a UE. Ministrul polonez se temea că o eventuală dezintegrare a eurozonei va genera un moment de instabilitate foarte greu de controlat. Din această perspectivă metafora plastică folosită de ministrul polonez nu trimite la ideea unei frici clasice de război, în care o ţară europeană atacă altă ţara europeană. Este mai degrabă teama de exportul de instabilitate, de percepţiile false care pot fi induse de consecinţele asociate eşecului managementului crizei actuale, de eventualele fluxuri de imigranţi. Pentru mine, acest scenariu al războiului este mai degrabă unul retoric. E drept că una dintre ambiţiile fondatoare ale integrării europene a fost aceea de a face războiul imposibil în Europa. Pe acest fond, unii dintre politicienii au început să se teamă că pacea este percepută ca un dat natural, de către cetăţenii europeni. Aşa că au dorit injectarea unei doze de insecuritate pentru că oamenii să fie forţaţi să-şi imagineze o Europă mai puţin paşnică.

Sunt două posibilităţi atunci când se discută despre criza euro. Pe de o parte avem cazul extrem în care euro nu va mai exista, pe de altă parte este posibilitatea unei contractări a eurozonei prin ieşirea anumitor state din zona euro. Această a doua opţiune va avea consecinţe radicale. Pentru că în esenţa sa euro este un proiect politic. Euro a fost creat în speranţa că va avea propria sa dinamică, devenind un motor al integrării politice pentru statele membre. De observat, moneda europeană şi eurozona au fost construite în aşa fel încât nimeni să nu o poată părăsi. Iar a