Erau muncitori intelectuali, nu foarte de încredere în lupta pentru instaurarea unei dictaturi a proletariatului, dar, oricum, tovarăşi. Odată cu preluarea companiilor private de către stat, actorii au devenit angajaţi cu carte de muncă, pe durată nedeterminată, ai teatrelor publice – şi aşa au rămas pînă în ziua de azi. Schimbarea de percepţie a fost radicală: în ciuda avîntului ulterior de deprofesionalizare a actoriei, prin „Cîntarea României“, a fi actor a devenit, după 1948, o meserie (onorabilă şi recunoscută).

Au existat, în timp, încercări de redefinire a statutului instituţional al actorului – cea mai amplă fiind cea prevăzută printr-o Lege a Teatrului propusă de András Demeter (la acea vreme, secretar de stat la Ministerul Culturii), conform căreia actorii erau angajaţi pe perioadă determinată, în funcţie de necesităţile teatrului, urmînd să fie remuneraţi în conformitate cu performanţele artistice ale anului anterior şi expectaţiile anului în curs. Pe neaşteptate, au venit criza şi Legea Salarizării Unice, iar actorii s-au trezit pentru (momentan) vecie funcţionari la stat. Mai puţin pensionarii (practic, orice actor peste 60 de ani), care s-au descoperit pe ei înşişi, în regimul funcţionăresc pomenit, în stare de incompatibilitate a cumulului pensie-salariu. De pe-o zi pe alta, în Bucureşti s-a născut o tragedie. Pentru că Bucureştiul e singurul oraş cu vedete din România teatrală (şi aşa a fost întotdeauna, televiziunea şi cinema-ul fiind principalii vectori de promovare, încă de pe vremea ailaltă), mulţi au perceput măsura drept o jignire personală, combinată cu o scădere dramatică a veniturilor celor care nu prea jucau. Iar teatrele au răsuflat, întîi administrativ, uşurate – căci prin trecerea de la angajat la colaborator a acestor actori obţineau şi reducerea de personal pe care o reclama Guvernul –, după care s-au îngrozit bugetar – spre d