Demisia preşedintelui german Christian Wulff, în urma unor suspiciuni de corupţie, aduce în discuţie o chestiune culturală: responsabilitatea politică. Pentru germani, tenacitatea cu care a fost susţinut şi aroganţa cu care a negat toate acuzaţiile, în ciuda probelor furnizate de presa de investigaţie, sînt insuportabile. Chiar dacă în istoria mai mult sau mai puţin recentă există numeroase (ne)cazuri legate de corupţie. Unii politicieni şi-au păstrat funcţiile cu toate că asupra lor planau suspiciuni care s-au adeverit. Alţii au demisionat, deşi nu aveau nimic să-şi reproşeze. Una peste alta, există însă o îndelungată tradiţie a demisiilor de onoare – a amintit Die Welt săptămîna trecută, chiar în ziua în care cancelara Angela Merkel îl anunţa pe viitorul preşedinte, Joachim Gauck.

Poate că nici un alt politician al Germaniei nu s-a afundat în atîtea afaceri dubioase ca Franz Josef Strauß (CSU), ministru în mai multe cabinete, atît la nivel federal, în vremea lui Adenauer, cît şi la nivel regional (în landul Bavaria). Ca politician a avut mereu relaţii încîlcite cu tot felul de prieteni din mediul economic. Asupra lui au planat numeroase suspiciuni de trafic de influenţă – dovezile erau atît de covîrşitoare, încît nici măcar el n-a mai găsit argumente pentru a se apăra. Campania de presă din Der Spiegel, de la jumătatea anilor ’50, nu l-a convins să demisioneze. De-abia zece ani mai tîrziu, cînd s-a dovedit că a minţit într-o declaraţie din Bundestag, Adenauer a fost nevoit – la presiunea unui număr foarte mare de parlamentari, inclusiv ai puterii, care ameninţau că nu vor mai susţine guvernul – să-l demită. A revenit în politică în 1978, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri din Bavaria, fiind mereu încurcat în fel de fel de scandaluri. Chiar şi după moartea sa, încă se mai anchetau diverse dosare în care fusese implicat. Rezistenţa lui Strauß în poli