Când a ieşit din ilegalitate, PCdR, o formaţiune sectară şi marginală, avea nevoie disperată de intelectuali de încredere, ori, mai precis spus, de personaje care să pozeze în intelectuali. Mai întâi Iosif Chişinevschi, apoi Leonte Răutu s-au dedicat recrutării şi promovării cadrelor \"frontului ideologic\". Între cei desemnaţi să vorbească în numele partidului, la loc de frunte s-a situat ilegalistul basarabean Nicolae Morar (1912-1998), unul dintre zbirii culturali cei mai inveteraţi din anii ‘50.

Moraru a fost un impostor, un semidoct cu ifose a cărui cultură, precară şi superficială, se limita la un marxism primitiv şi la canoanele esteticii realismului socialist. A fost un rusificator înverşunat al culturii româneşti. Student neterminat, asemeni lui Răutu, lui Ştefan Voicu, ori Ofeliei Manole, a fost unul dintre militanţii fanatici ai clandestinităţii comuniste. A intrat în mişcarea comunistă ilegală, activând între 1930 şi 1934. N-a ajuns să vorbească vreodată bine româneşte, accentul său rusesc era prilej continuu de zeflemea. Vorbea apăsat despre "iestetica" marxistă, despre "ietica comunistă" şi despre "iepoca" revoluţiilor proletare.

Înscris în 1930 la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, a fost arestat în 1934 şi trimis în închisoare pentru activitate politică clandestină. A fost închis 10 ani (la Iaşi, Doftana, Bucureşti, Târgu Ocna, Târgu Jiu), jucând rolul de "instructor cultural": a organizat seminarii pe teme literare pentru camarazii de detenţie, a trimis articole la reviste de stânga, a făcut traduceri (romanul "Aşa s-a călit oţelul" de N.A. Ostrovski, una dintre cărţile fundamentale ale propagandei eroic-populare a stalinismului).

S-a cunoscut în închisori cu cei care aveau să conducă PCR după 23 august 1944, membrii nucleului dominat de Gheorghiu-Dej. A fost urgent propulsat în funcţii de mare influe