Intelectuali şi tehnocraţi, două categorii foarte discutate ale vieţii noastre publice. Nu ştiu exact ce a înţeles lumea din ultima carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, o culegere de anecdote şi citate din intelectuali mai ales interbelici, dat fiind că autorul a fost aşa de atent să nu ia vreo poziţie sau partea cuiva care are o poziţie, că nu ne dă nici definiţia intelectualului, nici vreo referinţă critică oarecare.
Cititorul nefamiliarizat cu aceste texte, aceste personaje şi mai ales cu literatura despre intelectuali, care e cât se poate de vastă şi pe alocuri pasionantă, riscă să se cam piardă în relativism moral şi să conchidă că singura concluzie a cărţii este că nimeni nu a avut vreodată caracter prin părţile noastre (prin extrapolarea care ţine loc de gândire deductivă, acesta e motivul pentru care nu avem nici azi, lipsa de caracter se trasmite genetic la intelectuali etc). În realitate, nu poţi ajunge la o asemenea concluzie devastatoare pentru noi, dat fiind că, în lipsa unei definiţii a intelectualului, nu prea ştim exact pe ce criterii au fost selectate personajele cărţii. Probabil pe prezenţa în presă, cum am zice azi, dar nu merită să speculăm.
Ce mă interesează azi e altceva, să urmăresc un fir al cărţii lăsat neînnodat de către autor, deşi foarte interesant - cam aşa e cu toate firele din cartea asta, nici unul nu îşi propune să ducă undeva şi, ca atare, nici nu duce, se face, cum zic criticii literari sintagmişti, o radiografie a unor personaje din universităţi, lumea presei, Academie etc.
Ei bine, firul de interes este enorma prezenţă a statului în toate aceste disecţii biografice. Toţi cei menţionaţi au, aspiră să aibă sau au avut slujbe la stat sau sinecuri de stat. Vorbim de o perioadă când T.S. Eliot lucra la bancă şi André Malraux vindea cărţi, când nu traf
