Una dintre cele mai răspîndite obiecţii moderne faţă de minuni – chiar mai des întîlnită decît aceea a perturbării realităţii simţurilor – ţine de contextul în care ele apar. Mai toate miracolele omologate cultural – de la cele ale „vechii creaţii“, cum numea C.S. Lewis istorisirile cu subiect miraculos ce au premers creştinismului, şi pînă la misterele întrupării şi înălţării – par să se fi produs cu necesitate într-un moment special al istoriei. Privite retroactiv, minunile par să se întîmple, spune acelaşi subtil „minunolog“ de la Cambridge, mai ales „în marii ganglioni ai istoriei – nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni“. Există, atunci, miracole personale, netrăite de nimeni altcineva, necitite, neauzite? Sau, mai bine zis, există răscruci, noduri în viaţa personală, cînd sîntem mai dispuşi să recunoaştem misterul, pe lîngă care, altfel, trecem cu o indiferenţă rezonabilă? Nu e întîmplător (şi nici nu ţine de vreun sens naratologic în favoarea căruia ar interveni miracolul) faptul că, în multe jurnale de închisoare din perioada comunistă, printre atrocităţi şi nebunie dezlănţuită, apare, pentru cîţiva aleşi, un sens misterios al lucrurilor care schimbă destine.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăExistă un sens poetic al minunii şi un mediu propice al acesteia – poezia. De mai bine de o jumătate de secol, cea mai bună proză modernă a recuperat aceste rădăcini poetice, pe care Carlos Fuentes le revendica pentru noul roman sud-american de la scriitori precum Faulkner, Malcolm Lowry, Hermann Broch sau William Golding. Mai aproape de noi, cine vrea să facă o listă de minuni (lista fiind „specia“ cea mai neutră şi mai ironică, cea mai obiectuală şi mai statică dintre toate) trebuie să ştie să păstreze distanţa, privirea de