Arbitrii au ajuns cu baremurile “la cuţit”: cîştigă pe meci la fel ca un medic în două luni
În septembrie 2010, Cristi Balaj calcula, trăgea linie şi anunţa că pe sezon cîştigă, net, 15.000 de euro din arbitraj: “Din aceşti bani, trebuie să trăim un an. Nu ne plîngem, doar subliniez realitatea. Cunosc oameni de fotbal care cîştigă 15.000 de euro pe lună”. Baremurile arbitrilor au fost reduse la jumătate. Acum, un “central” a ajuns să cîştige în jur de 600 de euro pe meci. Adică salariul unui medic rezident pe două luni. Dar arbitrii nu-şi argumentează nemulţumirile comparîndu-se cu alte categorii profesionale. Ei se raportează, cum probează şi citatul de mai sus, la veniturile din lumea fotbalului.
Între timp, Balaj a devenit “primvice” în sindicatul arbitrilor. Şi-a exprimat, fireşte, nemulţumirea faţă de tăierea din barem. “Lumea nu ştie cîte eforturi facem noi ca să ţinem ritmul. Alergăm mai mult decît jucătorii pe terenul de fotbal!”, a comparat “centralul”, pe un post TV. Dacă aleargă mai mult decît jucătorii, ar trebui plătiţi la fel, nu? Sau pe-aproape, pentru că, efectiv, arbitrii nu înscriu goluri.
Plînsul de milă nu se decontează. Pe lîngă pîrghia mediatică, pe care o folosesc mai îndemînatec şefii de cluburi şi federalii, arbitrii români au un sindicat, o frumoasă unealtă de a pune presiune. Pot face grevă. Una japoneză, pentru început: arbitrează, dar nu mai dau penaltyuri.
Mircea Sandu s-a gîndit deja la asta şi a ameninţat că promovează arbitri din ligile inferioare sau arbitri din Bulgaria şi Ungaria, “ne descurcăm”. Şefului FRF îi dă mîna să propună astfel de manevre, el nu deţine vreo echipă în Liga 1. Dar şefilor de cluburi mai sensibili la specificul naţional s-ar putea să nu le surîdă să fie arbitraţi la derby de Viktor Kassai, de exemplu.
Greva e un prilej de a demonstra cît de uniţi (sau nu), cît de coerenţi (sau nu
