Se pare ca, pentru unii, chemarea “Internationalei”, “Hai la lupta cea mare” este de o arzatoare actualitate. In 1919, scriind despre agitatiile revolutionare din Germania, marele sociolog Max Weber a propus sintagma “excitatie sterila”. Tot el a spus ca va trebui sa treaca un secol, dupa Revolutia lui Lenin si Trotki, pentru ca termenul “socialism” sa-si redobandeasca onorabilitatea. Probabil ca unii, pregatindu-se pentru “gloriosul centenar” din 2017, cred ca acest lucru s-a intamplat de-acum. Jocul de-a revolutia s-a dovedit de multe ori pagubos. Stim unde incepe, dar e mai greu de stiut unde se sfarseste. Ideea ca statul romanesc de azi ar fi unul politienesc, un fel de dictatura mai mult sau mai putin mascata, tine de domeniul suprarealismului.
Nu, nu fac parte dintre cei care neaga dreptul legitim la revolta sociala si morala, “Omul revoltat” de Camus este una dintre cartile mele favorite, dar ma mefiez de orice incitare la violenta si de discursurile radicale, de proclamatiile febrile care considera ca indignarea este o valoare in sine. Tocmai de aceea cred ca este nevoie de ceea ce francezii numesc l’esprit de sérieux, cred ca revolutiile autentice se nasc din cauze culturale, materiale si morale profunde. Oricine a citit nu doar lucrarile lui Tocqueville si Marx, dar si pe cele ale unor Raymond Aron, Pitirim Sorokin, Ted Robert Gurr, Francois Furet, Theda Skocpol, Charles Tilly, Daniel Chirot, Richard Pipes, Martin Malia, Stephen Kotkin, stie ca miscarile sociale profunde sunt altceva decat efemere rabufniri ale nemultumirii. Retorica incendiara si sloganele galvanizante nu tin locul analizelor veritabile. Dragos Paul Aligica a propus aici, pe “Contributors” un text deopotriva amuzant si nelinistitor pe tema acestui fetisism al unei revolutii fantasmate, o resurectie tragicomica a unei utopii care nu vrea sa dispara. Intr-o directie similara, Mirce
