Mult înainte ca moda Capitalelor Culturale Europene să fi pătruns în România prin "vama Sibiu", undeva prin 1994, am intrat în contact cu ceva care se chema, pe atunci, în Marea Britanie, City of Drama. Pe scurt, Consiliul Artelor (un alt fel de Minister al Culturii) desemna anual, în urma unui soi de vot public baza pe criterii de coerenţă a programului, de prestigiu şi de logistică municipală, o capitală provincială sau un oraş mai mic pentru a fi, timp de douăsprezece luni, gazda unui festival cursiv în principal de teatru (britanic şi internaţional), căruia i se asociau însă, complementar, muzica, dansul, artele plastice, etnografia ori cinema-ul.
O sărbătoare continuă, pentru a cărei finanţare se stabileau complexe relaţii de parteneriat public-privat, sub un management unic, specializat, cu servicii logistice care funcţionau doar pe parcursul desfăşurării evenimentului, şi care erau susţinute de un impresionant număr de voluntari de toate vîrstele. Erau implicate – ca gazde, ca parteneri de turneu sau ca producători asociaţi – mai toate spaţiile de spectacol, convenţionale sau neconvenţionale, de la sălile tradiţionale la universităţi, licee, muzee, galerii de artă, malluri ori simple cafenele. Se petrecea astfel o deplasare conştientă, sistematică, programatică, a centrului interesului „teatral“ dinspre Londra către margine. Ori, mai corect spus, o recentrare, dăruită atît publicurilor, cît şi producţiei locale, printr-un tiraj bogat, divers, policrom, stimulativ, de producţie culturală venită de peste tot şi de pretutindeni.
Într-un fel, exemplul de mai sus ar putea servi drept punct de plecare distanţat, senin, într-o discuţie serioasă, neconjuncturală, golită de prejudecăţi, cu privire la raporturile dintre oraşele provinciilor şi capitală.
Preliminarii
Nu mi se pare deloc relevant să repetăm truisme despre faptul că, din vreme î
