M-am născut într-o ţară răsărită pe un teritoriu care s-a nimerit mereu la marginea şi intersecţia unor forţe şi sfere de influenţă mai puternice decât ea. Care şi-a asumat cu o bucurie neînţeleasă fatalismul miori­tic şi „somnul cel de moarte”, autoindus, prin prisma faptului că nu a învăţat niciodată pe deplin lecţia so­lidarităţii, ingredientul-cheie în potentarea energiilor pozitive ale unei comunităţi. Iar în rarele momente când o astfel de solidaritate s-a conturat au existat mai totdeauna lideri care şi-au utilizat pu­terea şi influenţa pentru a manipula şi a distruge o astfel de stare de spi­rit şi pentru a distruge şi dispersa ene­r­gii­le care creau o astfel de legătură.

M-am născut într-o ţară în care în urmă cu puţin peste douăzeci de ani cetăţenii săi erau nevoiţi să-şi autocenzureze şi interiorizeze libertatea de gândire şi de exprimare. O ţară în care prea mult timp cetăţenilor săi le-au fost închise canalele de comunicare liberă, între ei, dar şi între ei şi lumea de „afară”. Timp în care aceeaşi cetăţenii au fost folosiţi unii împotriva altora de către un regim perfid, orwellian, care a încercat şi a reuşit să se insinueze în casele, în mintea şi în sufletele lor. Atât de mult timp şi atât de eficient încât, la căderea acelui regim sau, mai bine zis, predarea ştafetei către nivelurile doi şi trei ale sistemului, a fost foarte simplu să se menţină starea de confuzie şi să se continue politica perfidă de control prin dezbinare şi prin descurajarea oricărei iniţiative de so­lidarizare spontană, incluzivă, activă şi nonviolentă.

Atât de mult timp şi atât de eficient, încât, iată, după mai bine de douăzeci de ani postdecembrişti, observăm că politicul şi-a păstrat într-o mare măsură atitudinea faţă de cetăţenii acestei ţări, şi invers. Avem, pe de o parte, o lume de mult prea multe ori, şi cu prea puţine excepţii, a aroganţei, a indiferenţe