Dacă erai critic cu americanii şi politica lor oficială (reprezentată lamentabil de ambasadorii de pe aici), săreau imediat cîţiva să-ţi spună că eşti un soi de negaţionist. Mai nou, retorica a fost trecută la noul Tratat Fiscal în care preşedintele ne-a aruncat fără să întrebe pe nimeni. Dacă nu dai doi bani pe măreţul Tratat Fiscal care trebuie semnat se cheamă că eşti populist şi ţii cu mogulii care nu vor chingile aspre de la Bruxelles.
De aia m-a cam iritat iarăşi retorica lui Dan Tapalagă în acest text:
Cam toate partidele dupa 89 au castigat apeland la masuri discretionare, bazate pe geneorsul dar pagubosul “sa se dea”. Iar partidele “au dat”, dar nu din buzunarul propriu, ci apeland la imprumuturi. Au intretinut, astfel, pe credit iluzia bunastarii si cresterii economice. Asta s-a putut pana la izbucnirea crizei economice. Dupa, liderii Europei au proclamat in cor moartea statului asistential. A fost, daca vreti, modelul grecesc de “dezvoltare”: dezmat pe bani publici acoperit cu noi si noi imprumuturi, evaziune fiscala pe scara industriala, baltire institutionala, pe scurt, reteta sigura a falimentului. Grecilor li se spune azi: munciti ca sa primiti! Asta este schimbare de paradigma politica inevitabila. Cati politiceni vor fi fericiti ca pomana dispare oficial ca politica de stat?.
M-a iritat pentru că naivitatea asta pseudo-progresistă ar trebui totuşi să aibă o limită. Să semnezi un astfel de Tratat este să-ţi faci rău voluntar ca să nu fii lăsat în urmă. România e acum în situaţia în care se autoflagelează ca să nu fie uitată. În lumea lui Tapalagă totul e simplu: dacă trecem deficitul în Constituţie n-or să mai poată ăştia să ne fure. În lumea lui roz-bombon, Vestul rămîne garanţia de “necorupţie” şi “nepopulism”. Pe ce lume trăieşti, Dan? Puternicii Europei îşi securizează privilegii, iau măsuri de protecţie tot timpul, ba chiar au
