Am avut o singură tentativă de picnicie grătăreană. Mi-a fost de-ajuns. Era prin ’94-’95. Descoperisem un petic de pădure spre Măgurele. Părea un locşor idilic. Curat, linişte.

Ne-am instalat cât mai departe de orice altă pătură. Păsărelele ciripeau, focul sfârăia, berea era rece. Perfect. Până a apărut o maşină ridicând un nor imens de praf. A parcat la cinci metri de noi. Deşi în jur era o grămadă de loc liber. Brusc, berea a devenit amară şi cleioasă. Prin portierele deschise larg, a izbucnit "Naste din Berceni", o paleo-manelistă.

Straniu: în mai puţin de un sfert de oră, încă vreo trei maşini s-au strâns în jurul nostru. Am înţeles că am fost singurii fraieri care am parcat pe marginea drumului. Toţi ăilalţi au băgat-o pe iarbă. O armată de neamuri, cu căţel, purcel şi puradel, ne-a înconjurat rapid. Am mai înţeles că românul a creat "Mioriţa" pentru că e o fiinţă gregară. Iubeşte turma. Dacă e singur, moare. O minge a poposit pe pătura noastră, printre farfurii. Un domn burtos m-a rugat politicos: "Dă-ne, bă, şi nouă mingea!"

O duduie a cărei opulenţă cu greu încăpea într-un costum de baie galben cu balene, ne-a cerut frumos sarea. Apoi, după câteva secunde, şi piperul. Naste nu se mai distingea, acoperită de ultimele şlagăre cu "Azur" şi "Generic". Peste ele, un urlet casnic: "Costeleee, adu, mamă, lemne mai uscate, că astea e ude!" Am şters-o grabnic, până să înregistrăm reacţia lui Costel, care asuda în fundul crângului, tăind cu toporişca crengile unui corcoduş nevinovat.

Amintirile astea mi-au revenit când am aflat că a fost votată "Legea picnicului". O lege europeană. Nemţii înşişi n-ar fi putut fi mai stricţi şi mai exigenţi. Locuri special amenajate, păstraţi liniştea şi curăţenia... Idilic! Abia aştept s-o văd aplicată. Îmi frec deja palmele de satisfacţie, gândindu-mă cum ne vor ţiui urechile de liniştea şi tihna care vor fi, anu