Cînd vechiul meu prieten Bruno Gheorghievici mi-a vorbit despre proiectul unei cărţi cu amintiri din liceu ale colegilor noştri (promoţia 1966 a Colegiului Naţional „Spiru Haret“), am găsit o mie de motive să fiu sceptic. Pe cine ar putea interesa o colecţie de amintiri al căror farmec nu se poate savura decît în cerc închis? Emoţia care însoţeşte o asemenea întreprindere se epuizează, inevitabil, în sentimentalism nostalgic, în duioşie uşor pre-senilă… În fond, fiecare generaţie are capitalul ei de suveniruri tandre, pline de isprăvi juvenile, de candori, lacrimi, năzdrăvănii şi surîsuri. Au ele relevanţă pentru alţii, în afara cazurilor în care sînt povestite de mari autori sau au drept eroi figuri notorii? Şi apoi cît e de sănătoasă înclinaţia cuiva de a-şi monumentaliza propriul trecut, de a trăi retrospectiv, încremenit în imaginea copilăriei şi a tinereţii proprii? Să te bucuri periodic, la vreo agapă de gaşcă sau la vreo întrunire de familie, de memoria unor episoade „vesele şi triste“ din alte vremi e normal. Toată lumea o face. Dar să faci din această experienţă privată un „eveniment editorial“? Să consideri, prezumţios, că mapamondul abia aşteaptă să afle cum ai tras-o de păr, într-a şasea, pe Mărioara, cum ai copiat la cutare teză, cum îi porecleai pe profesori şi pe colegi şi cît erai de bun la baschet? Nu e niţel pretenţios? Nu e un fel de mică vanitate de grup?

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileRăsfoind textul, am început, totuşi, să văd lucrurile altfel. Dincolo de emotivitatea strict personală a amintirilor, adică dincolo de ceea ce nu putem degusta decît noi între noi, există, cred, şi alte argumente, de natură să legitimeze această carte. Îl voi alege pe cel mai important şi mai util în lumea de azi. E vorba de galeria de profesori invocaţi de-a lungul volumului, o suită de p