Către anul 1600, în Ţările Române se petrecea ceva ce ar semăna cu criza datoriilor de astăzi. Pretendenţii la tron se împrumutau cu sume colosale pentru a-şi putea plăti favorurile în faţa Înaltei Porţi şi a dobîndi astfel domnia. Problema era însă chiar mulţimea pretendenţilor – se ştie că, potrivit obiceiului pămîntului, oricine putea pretinde tronul Moldovei sau al Valahiei, cu condiţia să fie descendent dintr-un domnitor („os domnesc“), să fie acceptat de marii boieri şi, obligatoriu, de Luminăţia Sa – Sultanul. Aşa că amatori se găseau din belşug, mai ales că în categoria pretendenţilor puteau intra chiar şi copiii din flori.
DE ACELASI AUTOR Un altfel de sfîrşit al lumii Trei iluzii ale dreptei de pe la noi Oficial, sîntem iar în "zona gri" Ceauşescu şi o campanie obosităPentru bietele Ţări Române, aceasta era o mare nenorocire, ce se poate traduce, în limbajul de astăzi, prin termenul de „instabilitate politică“. Pentru „bancherii“ de la Adrianopole sau de la Ţarigrad, era însă mină de aur. Mai ales că un alt principiu ce stătea la baza guvernării în Ţările Române prevedea că „acela care ia domnia ia şi datoria“. Datoriile micilor ţări creşteau, aşadar, cu fiecare schimbare de domnie, pînă la niveluri imposibil de suportat. În foarte recenta sa carte Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa Creştină, apărută la Editura Polirom, istoricul Bogdan Murgescu susţine ipoteza potrivit căreia chiar „criza datoriilor“ ar fi ferit Ţările Române de trasformarea în paşalîcuri.
Proiecte în acest sens ar fi existat la Înalta Poartă, însă de fiecare dată interesele „sectorului financiar“ din Imperiu le-ar fi pus frînă. Mai întîi trebuiau recuperate datoriile. Datorii care creşteau cu fiecare „os domnesc“ ce pretindea tronul, în Moldova sau Valahia.
Se spune că Mihai Viteazul ar fi încercat să rezolve problema în forţă. În ziua fatidică de 13 noi
