Tratatul de Stabilitate, Coordonare şi Guvernanţă care se va semna la 1 martie este primul şi, deocamdată, singurul răspuns real al Uniunii Europene la criza datoriilor suverane. Că a venit tîrziu sau la timp, că va fi suficient sau că va mai fi nevoie de altele asemenea, că ne va face bine sau nu – asta se va vedea în timp. La noi, la Bucureşti, am depistat că, dincolo de certurile politice fără sens iscate în jurul semnării sale, se află un tip de problemă care are toate ingredientele de interes pentru cititorii Dilemei vechi. M-am întîlnit în ultimele săptămîni cu mulţi oameni care mi-au spus ce cred despre acest Tratat. Sentimentul multora este că nouă ni se cuvine un anumit respiro, o anumită scutire de la măsurile dure de discipinare bugetară, pentru că, pe de o parte, nu noi am generat criza şi, pe de altă parte, pentru că noi nu sîntem încă atît de dezvoltaţi economic precum cei din zona euro. Mai exact, disciplina e normală după un anumit dezmăţ, care a dus la dezvoltare. La noi, dacă nu sîntem foarte dezvoltaţi economic înseamnă că nici dezmăţ nu a fost. Prin urmare, de ce să ne disciplinăm.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceGlumind doar pe jumătate, sîntem exact ca în bancul acela din anii comunismului, în care şefii statelor au fost anunţaţi că în cîteva zile vine sfîrşitul lumii – preşedintele american a suprimat toate legile şi a permis poporului său să facă orice doreşte înaintea apocalipsei, secretarul general sovietic a decis să se dea vodkă nelimitat şi gratuit poporului, preşedintele francez a anunţat că hainele scumpe şi parfumurile nu mai au preţ şi stau la dispoziţia oricui în orice magazin etc., doar Ceauşescu nu dădea nici un semn similar motivînd că nu avem a ne teme de vreun sfîrşit iminent al lumii, dat fiind că România e cu 100 de ani în urma tuturor. Exact aşa par a gîndi
