E oare nepotrivit ca intelectualul să se comporte în credinţă ca intelectual? E inutil să-şi păstreze în acest domeniu profilul specific sau măcar ideal: pofta de a înţelege, îndeletnicirea cu ideile, informaţia riguroasă, obişnuinţa judecăţii critice, sensibilitatea faţă de nuanţe şi de niveluri de interpretare pentru orice temă de care se apropie? Nu mă refer la munca savantă, cu rezultate impunătoare în apologia şi sistematizarea unei doctrine religioase sau în studiul religiilor. În acest efort, toată lumea e de acord că raţiunea cercetătoare îşi are din plin rostul. Întrebarea mea priveşte chiar experienţa credinţei, chemarea reciprocă pe care şi-o adresează divinul şi umanul. Îşi pierd rostul aici calităţile intelectualului: disciplina gîndului, dorinţa de a pătrunde pe cont propriu într-o problemă, de a o întoarce pe toate feţele, de a pune o lumină nouă asupra ei? E oare îndreptăţit intelectualul să-şi păstreze în actul credinţei croiala de intelectual?

În epocile premoderne, întrebarea ar fi fost întrucîtva caraghioasă. Intelectualul îşi făcea munca în cadru religios, se angaja cu priceperea lui într-o tematică a realului complet, era într-un fel sau altul interpelat de transcendent. Pentru Grigore de Nazianz, în secolul al IV-lea, interdicţia de a preda cultura înaltă, cu care împăratul Iulian îi lovise pe creştini, era jignitoare. Li se refuza astfel statutul de om bine şlefuit, la care se simţea îndreptăţit orice membru al elitei din lumea romană. Un secol şi mai bine înainte, Clement Alexandrinul, care a vorbit cu înflăcărare despre „adevăratul gnostic“, socotea că studiul oferă „merinde pentru contemplaţie“ (Strom. VII, 13, 83). În scrierile lui Clement, lui Origen, lui Grigore de Nyssa, cercetătorii nu pot decide dacă e vorba despre relatarea unei experienţe spirituale sau despre o doctrină mistică – în sensul de discurs teoretic – într-atît