„Zacuscă mai vrei?“, mă întreabă mama cu o licărire în ochi căreia i-aş spune „ghiduşă“, dacă nu m-ar enerva respectivul cuvînt (cuvînt întrecut doar de ghiduşul „buclucaş“). „Da“, zic umilită. Îmi vîră în geantă două borcane. Şi nişte pastă de ardei roşu făcută de ea, în casă. Mama se amuză în continuare, dar nu-mi spune nimic. Citesc însă, în aerul care o înconjoară, uşoare licăriri de triumf.

Victoria ei se trage din enervările mele de toamnă, cînd îi explicam pufnind că nu are sens să se cocoşeze lîngă oalele alea, să năduşească lîngă plitele încinse ca iadul pe care se perpeleau bieţii ardei şi vinetele şolduroase, cînd, foarte aproape, are zeci de magazine în care poate găsi, şi iarna, ce cumpără vara. „Nu se compară cu ce faci în casă“, îmi răspundea invariabil. Sigur, îmbătrînind şi copiii plecaţi fiind de acasă, colecţia ei de iarnă e mai modestă. Nu se compară cu zecile de conserve pe care le făcea toamna, cu mare chin şi organizare logistică, înainte de ’89. Acolo chiar era vorba de supravieţuire. Acum, tot pentru copii le face, dar în şarje mici, de colecţie. Nici nu mai e cazul să cumpere toată carnea pe care o poate cumpăra şi nici nenumărate sticle de ulei sau pungi de zahăr – odinioară repere fundamentale pentru liniştea sufletească a oricărei gospodine hăituite de lipsuri. Dar, nu ştiu cum face, are întotdeauna provizii pe acasă. Nu ferme de pui prin congelator şi rafturi întregi de făină, dar cîte ceva se va găsi, dacă nu ai chef într-o zi să ieşi la magazin.

La noi, ăştia mai micii, aprovizionările se fac ca o cursă scurtă şi intensă a unui ghepard în urmărirea unei căprioare. Intens şi rapid. Fără cumpătare şi fără organizare. Cumperi mult, cumperi şi prostii cu grămada, ce se strică arunci şi rămîi repede doar cu nişte gheaţă şi o pungă inutilă de „legume mexicane“ cu gust de plastic în congelator.

DE ACELASI AUTOR O Cola de