Uneori se întîmplă să ai cu prietenii revelaţiile pe care străinii ţi le prilejuiesc în calitate de părinte. Aşa cum nu observi cît de iute ţi se schimbă copilul şi ai nevoie, pentru asta, de mirările admirative ale celor care-l văd numai din vreme-n vreme, la fel ajungi să tresari şocat, după un timp, de evoluţia celor pe care credeai că-i cunoşti perfect. E foarte greu să accepţi că omul pe care-l ai alături din copilărie, cu care ai bătut mingea, ai fost în tabere, la concursuri, petreceri, înmormîntări ş.a.m.d. a devenit între timp un scriitor de prim-plan, premiat, intervievat etc. Ţie-ţi tot vine să-i dai coate, bobîrnace şi castane, iar el e ditamai VIP-ul şi are un CV cît masa. Pînă la un punct, lucrul este firesc, cu condiţia să-ţi depăşeşti limita afectivă, adică să poţi lega propriile-ţi sentimente cu imaginea publică a subiectului.

Oarecum în altă ordine de idei, mi-aduc aminte cum m-am încruntat văzîndu-l pe Ioachim, fiul cel mic al lui Ioan Alexandru, adus de tatăl său la Uniunea Scriitorilor, cînd acesta avea de primit un premiu. Ce să priceapă copilaşul de trei anişori de la sindrofia cu pricina? mi-am îngăduit să-l întreb pe autorul Vămilor pustiei. „E bine ca, uneori, copiii să-şi vadă părintele în slavă!“ a sunat răspunsul poetului, buimăcitor pentru mine atunci. Un răspuns pe care mi l-am evocat de multe ori de-a lungul anilor, acordîndu-i tot mai multă înţelegere. Nu era nicidecum semn de vanitate, ci de echilibru, mai precis: de bună dispunere a accentelor în partitura educativă.

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficApropo de Ioan Alexandru, uite-aşa ajung la Costion Nicolescu, cel care mi-a stîrnit introducerea. Ne cunoaştem de prin 1973-’74, de la cursurile „Eminescu“ ale lui Ioan Alexandru, unde împărtăşeam fascinaţia faţă de extraordinara energie