La stat nu mai lucrează 1,39 milioane de oameni ca în 2009, ci doar 1,225 milioane. Ce s-a întâmplat cu mai bine de 100.000 de bugetari, au fost daţi afară sau sunt „ascunşi” pe undeva? Până a afla răspunsul la întrebare e bine de văzut că şi în companiile private lucrează un soi de bugetari, dar pe care acestea nu-şi propun să-i disponibilizeze, din contră, chiar le majorează lefurile. De ce? Pentru că firmele îi consideră foarte importanţi pe cei care le mijlocesc relaţia cu statul: contabili, inspectori de resurse umane, consultanţi fiscali etc. Cu alte cuvinte, persoanele care le permit societăţilor comerciale să răzbată printr-un mediu economic care, generic, îi împiedică pe oamenii de afaceri să întreprindă ceva ocupă o poziţie privilegiată. Oare ce-i mai uşor: să simplifici mediul de business ori să adaugi un numărul apreciabil de funcţionari privaţi la 1,2 milioane de bugetari?!
Ceea ce se vede limpede este că funcţionarii din sectorul privat nu produc valoare adăugată, dar sunt remuneraţi mai bine decât angajaţii direct productivi. Şi asta numai pentru că permit companiilor să nu aibă probleme cu statul. Într-o economie eficientă, forţa de muncă stimulată financiar este cea din „front office”, nu aceea din „back office”. Din păcate, România nu-i ghidată de principii sănătoase, şi de aceea este o ţară de şefi. În administraţia publică, ei sunt numiţi de coaliţia de guvernământ nu datorită aptitudinilor lor, ci fiindcă le-a venit rândul. În companiile private, birocraţia e la fel de stufoasă, deoarece statului îi e frică să nu fie furat. Mai departe, birocraţii de stat sau privaţi – cunoscuţi sub numele de şefi – se comportă la fel: îşi permit să-i trateze cu dispreţul suveran pe care li-l dă apropierea de stat pe cei direct productivi, chiar dacă din valoarea adăugată generată de aceştia din urmă îşi încasează veniturile. @N
