Am stat să mă întreb în ultima vreme care sunt cauzele malaxorului polifonic pe care îl putem observa în politica noastră. Care sunt resorturile vacarmului şi supraîncărcării politice a cotidianului nostru până la cote bolnăvicioase, de avarie. Contribuţia adusă de televiziunile de tomberon care împroaşcă zilnic poporul cu prostie în mii de talk-show-uri la care oameni, de altminteri vrednici, participă şi acceptă să se compromită cu voluptate vinovată pare certă, însă nesatisfăcătoare ca explicaţie. Aceasta, deoarece acelaşi fenomen de nelinişte şi frământare poate fi observat mai peste tot şi în lumea occidentală. Criza economică a transpus întregi societăţi în stare de stres şi incertitudine. România nu face excepţie: pentru prima oară după anul 2000 am fost confruntaţi cu mişcări spontane de proteste, care, deşi fără un suflu prea mare, au beneficiat de o vizibilitate enormă.

Problema care apare însă, la noi şi aievea, este să putem distinge între o revoltă justificată legată de oameni, politici publice şi, pe cât se poate, de chestiuni practice şi o revoltă legată de ceea ce aş numi o politică a existenţei. Marele istoric francez François Furet numea acest lucru pur şi simplu ideologie: convingerea conform căreia toate probleme lumii - personale, morale sau intelectuale - sunt probleme politice şi pot fi soluţionate de către politic. Toate mişcările anticapitaliste, ecologist-umaniste, feministe, anarhiste, socialiste, ale „revoluţiei bunului-simţ" etc. au la nivel filozofic această decriptare a realităţii umane. În plus, credinţa este că omul este o fiinţă care poate cunoaşte totul, care poate schimba totul şi care se poate modela radical. Deci, la treabă, băieţi, o revoluţie a omului la fiecare 24 de ore! În acest sens, stânga are o moştenire iluministă cel puţin problematică şi ne putem aştepta ca aceasta, oricând ne vom afla în situaţie de criză ex