Practic, variantele vehiculate acum sunt aceleaşi din septembrie 2011, aşa că apar mai multe întrebări. Prima ar fi, de ce au aşteptat democrat-liberalii să treacă cinci luni pentru a negocia formarea mişcării de centru-dreapta?
Un răspuns găsim dacă privim spre strategia eşuată a comasării alegerilor. Democrat-liberalii au sperat ca o amânare a confruntării electorale să le dea timpul necesar revenirii în preferinţele alegătorilor. Or, în condiţiile în care Curtea Constituţională le-a stricat planul, pedeliştii sunt presaţi de timp. Au mai puţin de trei luni şi jumătate până la primele alegeri, iar ultimele luni nu doar că nu le-au adus vreo îmbunătăţire a procentelor, ci le-au ridicat noi probleme, culminând cu protestele din stradă.
Prin urmare, dacă pe cont propriu nu mai pot spera la vreo revenire spectaculoasă, democrat-liberalii se văd nevoiţi să îmbrăţişeze ideea preşedintelui Traian Băsescu, de creare a unei „umbrele" la adăpostul căreia să se prezinte în alegeri.
Al doilea semn de întrebare este legat de modul anevoios în care decurg negocierile: de ce se naşte aşa greu Mişcarea Populară? Răspunsul se conturează dacă privim la formaţiunile vehiculate drept posibili parteneri ai PDL: PNŢCD-aripa Pavelescu, Partidul Ecologist Român (PER), Partidul Noua Generaţie (PNG) al lui Gigi Becali, UNPR, plus o sumă de fundaţii, centre de analiză şi iniţiative civico-politice. Mai mult, nu până demult au fost voci care nu excludeau nici cooptarea Partidului Poporului al lui Dan Diaconescu.
Evident că este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să strângi la un loc toate aceste structuri şi să le armonizezi într-un proiect comun, pe care să-l „vinzi" apoi populaţiei ca fiind de dreapta.
Totuşi, unii democrat-liberalii sunt tentaţi să facă asta pentru a strânge orice vot. Nu este vorba că UNPR, PNŢCD, PER sau PNG ar avea prea multe procente
