Sînt două feluri de a înţelege o casă, dinăuntru: casa-umbrelă şi casa-carapace. Unora, locuinţa le este strict utilitară; ea există de cînd au intrat în ea şi cît trăiesc ei; se poate modifica oricît pentru a le creşte confortul. Umbrela se aruncă, dacă s-a stricat. Cui, însă, se simte ca o broască ţestoasă care-şi duce casa în spate, îi aparţin, ca şi cînd ar forma aceeaşi singură fiinţă, pereţii care-l adăpostesc, chiar ferestrele cu tot ce se vede prin deschizătura lor, mobilele pe care le-a moştenit şi cărţile pe care, prin sacrificii cu prisosinţă răsplătite, le-a agonisit. Aşa se face că, şi cînd el priveşte o altă casă, chiar dinafară, îl încearcă dorinţa de a şti a cui a fost, căutînd o legătură între particularităţile construcţiei şi caracterul celui care a comandat-o sau a găsit-o pe placul său. M-am obişnuit cu acest exerciţiu. Cînd e vorba de o personalitate istorică, locuinţa depune mărturie despre impresia pe care omul a năzuit să o facă celor din jur sau chiar să o lase posterităţii pe care şi-a imaginat-o. De multe ori, avînd în vedere ce soartă au avut casele – naţionalizate, umplute cu locatari străini şi ostili, sau, în vremea din urmă, ameninţate de buldozerele distrugătoare –, acea mărturie este condamnată să dispară. În cel mai bun – dar şi cel mai rar – caz, vocea din trecut mai răsună încă: şi-a povestit viaţa chiar în casa pe care o avem în faţa ochilor. Cîteodată, o epidemie, prezenţa unor trupe duşmane sau un regim politic opresiv impun locuitorilor unui oraş condiţii de viaţă atît de greu de îndurat încît amintirea lor nu mai reprezintă doar o experienţă personală.
DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulCartea pe care o răsfoiesc acum este jurnalul din anii 1916-1918 al doamnei Pia Alimăneştianu (1872-1962), fiica lui Ion C. Brătianu şi sora celor trei şefi succesivi ai partidului liber
